Eşti aici
new (blank) page
Intotdeauna am avut teama de foaia alba din fata mea, desi mereu, atunci cand avea chiar si o simpla linie desenata, am intors-o pe partea cealalta. Probabil tuturor ne plac noile inceputuri, sansa de a sterge cu buretele, de a o lua de la capat, de a trasa noi linii. Ne facem planuri de maine, de luni si din ianuarie, pentru ca sunt file inca necompletate din calendar. E putin mai usor sa acoperi desenul nereusit, decizia gresita, problemele aparute; de cele mai multe ori preferi sa apesi tastele “New game”, “Re-start”. Putin mai greu e sa repari, sa retusezi erorile altora; poate si mai greu pe ale tale. Daca te-ncumeti. Pentru ca, se pare, preferam sa spunem adio si de la capat.
Pe mine, totusi, ma inspaimanta foaia alba. O impaturesc in jumatate, apoi iar in jumatate (asta daca vorbim de un A4), pentru ca pare mai usor de controlat. Pentru ca spatiul mic ma forteaza sa scriu proportional mai mic, deci mai putin vizibil pentru altii. Fac liste cu planuri pe care, atunci cand nu reusesc sa le bifez conform ambitiilor initiale, le inlocuiesc cu noi foi albe. O iau de la capat si uit ca a fost un plan nereusit, pentru ca foita mica nu are suficienta “prestanta” pentru a-mi atinge constiinta si, mai ales, pentru ca a fost suficient de ne-semnificativa sa poata fi observata de altii. Mi-e groaza de esec, de a dezamagi, de a nu confirma asteptari. Mi-e teama ca intr-o zi cineva va despaturi foita din cos sau ca o voi uita in poseta si voi da chiar eu de ea.
Ma asez de fiecare data cu strangere de inima si pixul in mana la masa – asa incep ziua, cu planuri. Mi-e teama, pentru ca…de fapt….eu stiu. Am fost descoperita: de mine. si nu mai pot da gres. se taie copaci pentru fiecare foita care ajunge la gunoi fara macar a fi bifata, fara macar a lasa in urma satisfactia unei reusite. cu fiecare noua fila alba imi pierd curajul de a ma privi sincer si de a recunoaste ca mi-am pierdut ambitia, vointa, motivatia, energia. ma simt descurajata…privind in jur si vazand ca pe drumul pe care am pasit altii alearga de mult, mult timp…si tot se inghesuie. ma simt ca dupa o raceala crunta, dupa care imi este greu sa merg, sa cant, sa dansez – de la prea mult stat in pat. Am bolit prea mult si nu mai tin minte cum faceam cand noptile pierdute se transformau in impliniri.
In seara aceasta sunt, intr-un mod bizar (pentru ca logica mea nu gaseste inca motivul), linistita. am reusit sa notez cu calm in capusor problemele ce ma alarmasera cam mult acum zece minute si sa le asociez solutia optima. nu am pus inca mana pe o foaie alba, nu am notat nicio sagetica inca, niciun numar. dar am reusit ce mi-era teama ca nu voi mai putea: sa mazgalesc ceva pe o foaie alba, fie ea si virtuala.